Istoria dreptului succesoral maghiar este marcată de trei interese care s-au aflat adesea în concurență între ele: voința individului, păstrarea patrimoniului familial și pretenția autorității publice asupra bunurilor rămase fără alți moștenitori. Raportul dintre aceste interese s-a schimbat de mai multe ori de-a lungul secolelor. În Evul Mediu, succesiunea era determinată de originea bunurilor și de poziția socială a testatorului; în dreptul actual, principiile determinante sunt libertatea testamentară, protecția rudelor și egalitatea în fața legii. Prin urmare, pentru a înțelege sistemul actual, nu este suficient să analizăm succesiv legile monarhilor, ci trebuie să urmărim și modul în care s-au schimbat concepțiile despre proprietate și familie.
La începuturile epocii dinastiei Árpádiene, regimul juridic al patrimoniului era încă puternic determinată de comunitatea de rudenie. Pământul nu constituia pur și simplu un bun pe care o persoană îl putea vinde sau înstrăina în mod liber, ci era baza supraviețuirii și a poziției sociale a familiei. Consolidarea statală a Regatului Ungariei a introdus însă un element nou în această ordine: puterea regală a început să disciplineze raporturile patrimoniale prin norme scrise, acorda protecție anumitor membri ai familiei și își revendica prerogativele suverane asupra bunurilor rămase fără moștenitori.
Legile Sfântului Ștefan prevedeau deja protecția văduvelor și a orfanilor. O văduvă care alegea să rămână alături de copiii săi nu putea fi obligată să se recăsătorească. Legiuitorul medieval reglementa și situația văduvei fără descendenți: legea acorda dreptul de folosință asupra bunurilor și dispunea revenirea acestora, după moartea văduvei, către rudele soțului; în lipsa rudelor, averea trecea în patrimoniul coroanei. În aceste prevederi arhaice se conturează atât formele incipiente ale protecției soțului supraviețuitor, cât și principiul conform căreia o moștenire putea reveni, în ultimă instanță, autorității publice. Cu toate acestea, normele juridice actuale privind uzufructul și succesiunea statului nu pot fi proiectate anacronic asupra acelei epoci ca și cum ar fi rămas neschimbate.
Una dintre sursele fundamentale ale dreptului succesoral din perioada târzie a dinastiei Árpádiene l-a constituit Bula de Aur din 1222, promulgată de regele Andrei al II-lea. Prin al patrulea articol acest act normativ reglementa soarta proprietății unui servient regal stins din viață fără descendenți de sex masculin: garanta fiicelor dreptul la pătrimea cuvenită și permitea dispunerea de restul patrimoniului. În lipsa unei asemenea manifestări de voință, moșteneau rudele de sânge, iar dacă acestea nu existau, prevala dreptul de devoluțiune al coroanei. Sub aspect juridic, această pătrime reprezenta o cotă-parte colectivă și indiviză, atribuită în comun tuturor fiicelor îndreptățite, și nu câte un sfert distinct pentru fiecare în parte. Bula de Aur nu a instituit libertatea generală de a dispune prin testament în sens modern, dar a reprezentat o etapă importantă în recunoașterea voinței defunctului ca factor juridic autonom, alături de drepturile rudelor și ale puterii regale.
Următorul moment de cotitură major a fost reprezentat de promulgarea legii regelui Ludovic I din anul 1351. Suveranul a reconfirmat Bula de Aur, însă a exclus tocmai clauza care garanta libertatea de dispoziție asupra averii. Astfel, bazându-se pe drepturile patrimoniale ale rudelor deja existente, a introdus legea aviticității, adică regimul proprietății ancestrale (). Deținătorul unui domeniu nobiliar moștenit beneficia doar de un drept de dispoziție restrâns, orice act de înstrăinare sau transmitere fiind subordonat protejării intereselor rudelor cu vocație succesorală. Delimitarea juridică dintre bunurile ancestrale și bunurile dobândite a devenit astfel, timp de secole, baza fundamentală a dreptului privat maghiar.
La baza regimului proprietății ancestrale se afla un obiectiv social clar: păstrarea patrimoniului funciar al familiei. Proprietarul nu era responsabil doar față de sine, era responsabil și față de strămoșii și descendenții săi. Acestă structură proteja familiile nobiliare de ruină,de pierderea definitivă a averii, dar îngreuna considerabil tranzacțiile imobiliare și a terenurilor. În succesiunea domeniilor nobiliare, legăturile de rudenie pe linie masculină aveau întâietate, însă ar fi eronat să concluzionăm că femeile nu puteau moșteni niciodată terenuri. Titlul juridic al proprietății, condițiile donației și anumite măsuri regale speciale puteau influența, de asemenea, cursul succesiunii. Prin urmare, sistemul era mult mai complex decât presupunerea că toate bunurile reveneau automat fiului cel mare.
Dreptul privat din perioada medievală târzie a fost sistematizat în Tripartitum, lucrarea juridică a lui István Werbőczy, redactată în 1514 și publicată pentru prima dată în 1517. Lucrarea nu a fost promulgată în mod oficial ca lege oficială, dar a influențat practica juridică timp de mai multe secole. Aceasta a sintetizat dreptul cutumiar referitor la domeniile nobiliare, moștenirea între rude și drepturile patrimoniale ale femeilor. De asemenea, a reafirmat dreptul suveranului de a dobândi bunurile prin devoluțiune atunci când nu mai existau persoane îndreptățite să moștenească. La baza acestei reguli se afla doctrina medievală potrivit căreia drepturile asupra domeniilor nobiliare își aveau originea și punctul final în autoritatea Coroanei.
Totodată, este important de menționat că, în Ungaria medievală structurată pe stări sociale, nu exista un drept succesoral unitar, aplicabil tuturor în mod egal. Raporturile patrimoniale ale nobililor, ale orășenilor și ale iobagilor erau guvernate de regimuri juridice distincte în care obiceiurile locale aveau, un rol considerabil. În cazul succesiunii iobăgești, dincolo de vocația familială, un criteriu determinant îl constituia capacitatea moștenitorului de a asigura continuitatea exploatării lotului de pământ și de a suporta sarcinile feudale aferente acestuia. Prin urmare, dreptul de proprietate, dreptul de folosință și obligațiile de prestație formau un ansamblu indisolubil.
O reformă importantă a acestui sistem distinct a fost articolul VIII din legea anului 1840 privind moștenirea iobagilor. Legea a stabilit egalitatea drepturilor succesorale ale descendenților de sex masculin și feminin asupra bunurilor ancestrale și asupra bunurilor dobândite care nu fuseseră reglementate prin testament. De asemenea, a reglementat bunurile dobândite în comun de soți și întreținerea văduvei. Egalitatea cotelor nu însemna neapărat împărțirea fizică a terenului: legea permitea ca unul dintre moștenitori să preia terenul și să îi despăgubească pe ceilalți. Astfel, se delimita în mod clar dreptul la o cotă parte din moștenire de cerința de a menține randamentul economic al exploatației agricole.
Anul 1848 a reprezentat momentul cheie al tranziției către o societate burgheză. Articolul XV din legea anului 1848 a proclamat, în principiu, abolirea sistemului proprietății ancestrale (aviticitatea) și a mandatat guvernul să elaborareze un cod civil. Cu toate acestea, actul normativ, fiind relativ succint, nu a instituit în sine un sistem succesoral complet nou. Importanța sa a constat în eliminarea barierelor feudale care grevau bunurile moștenite și a deschis calea către o mai mare libertate de dispoziție a proprietarului. Elaborarea detaliată a noului sistem a fost întreruptă de evenimentele revoluției și ale războiului de independență.
Adoptarea patentului privind proprietatea ancestrală din 29 noiembrie 1852, urmat de introducerea Codului Civil Austriac în Ungaria în anul 1853, a adus o nouă etapă. Cu toate acestea, aplicarea dreptului austriac nu s-a dovedit durabilă în toate regiunile. În urma Conferinței Judecătorești din 1861, noile reglementări au restabilit tradițiile dreptului privat maghiar în părți importante ale țării, menținând însă abolirea proprietății ancestrale. În paralel evoluția juridică din Transilvania și din zonele fostei frontiere militare a urmat un parcurs distinct, fapt ce a împiedicat unificarea dreptului succesoral de pe întreg teritoriul istoric al țării în această perioadă.
Din acest proces s-au desprins Regulile provizorii de procedură judiciară din 1861 care au devenit precursorii direcți ai sistemului actual. Acestea au reformat substanțial materia prin eliminarea distincției dintre bunurile provenite pe linie paternă și cele provenite pe linie maternă și au acordat prioritate moștenirii descendenților. O importanță deosebită a dobândit-o rezerva succesorală: care confera unor rude apropiate dreptul de a pretinde o cotă-parte din moștenire chiar și în ipoteza în care dispozițiile testamentare ale defunctului nu le asigurau bunuri suficiente. Prin urmare, libertatea de dispoziție asupra proprietății private dobăndea o autonomie sporită dar nu absolută, protecția nucleului familial a continuat să coexiste în echilibru cu noul spirit burghez.
Aceeași reglementare a fundamentat sistemul modern maghiar al moștenirii pe ramuri familiale (ági öröklés).Dacă defunctul nu avea descendenți, devenea crucial de stabilit daca bunurile proveneau din familia paternă sau maternă a defunctului. În anumite condiții, existând posibilitatea ca patrimoniul să revină ramurii familiale de origine. Acestă structură demonstrează o continuitate istorică a concepției de conservare a patrimoniului specifică sistemului proprietății ancestrale, însă există o diferență esențială: moștenirea pe ramuri familiale reglementează ordinea moștenirii legale și nu reintroduce vechile interdicții feudale privind vânzarea bunurilor moștenite sau dispunerea de acestea prin testament.
În perioada dualismului, modernizarea legislativă a vizat în mod special detaliile de ordin procedural și de formă. Articolul XVI din Legea anului 1876 a reglementat riguros condițiile de validitate pentru testamente, contracte de moștenire și donații pentru cauză de moarte. Ulterior, Articolul XVI din Legea anului 1894 a stabilit un cadru normativ detaliat pentru procedurile succesorale. A devenit important pentru autorități să stabilească cu exactitate componența masei succesorale, să identifice titularii dreptului la moștenire și să clarifice modalitățile de probare a acestei calități. Prin urmare, legislația acestei perioade constituie un pilon de referință și este precursorul instituțional ai procedurii succesorale contemporane.
În pofida acestora,în perioada menționată, nu a fost adoptat un cod civil maghiar complet. Nici Proiectul de Lege de Cod de Drept Privat din 1928 nu a dobândit putere de lege; astfel, jurisprudența și reglementările anterioare au continuat să aibă un rol decisiv în dreptul privat. În același timp, au continuat să existe fideicomisele familiale, care asigurau un regim succesoral derogatoriu și impuneau restricții de înstrăinare pentru anumite patrimonii familiale. Abolirea definitivă a acestui sistem feudal a fost reglementată în cele din urmă prin Legea VII din 1949.
Primul Cod civil maghiar adoptat, aplicat efectiv a fost Legea IV din 1959, care a intrat în vigoare la 1 mai 1960. Acest act normativ a unificat dreptul succesoral într-un cod unitar. Deși a fost adoptată în perioada socialistă, a păstrat numeroase instituții de drept privat dezvoltate anterior: dispozițiile testamentare, rezerva succesorală, moștenirea pe ramuri familiale și prerogativele succesorale ale soțului supraviețuitor. Pe lângă drepturile succesorale ale descendenților, soțul supraviețuitor beneficia de protecție prin recunoașterea unui drept extins de uzufruct. Codul garanta această protecție atât soțului, cât și soției.
Baza sistemului contemporan este configurată pin Legea V din 2013, noul Cod civil, care a intrat în vigoare la data de 15 martie 2014. Cartea a Șaptea reglementează dreptul succesoral. Reglementarea recunoaște primatul voinței defunctului care poate dispune de patrimoniul său printr-o dispoziție pentru cauză de moarte; în lipsa acesteia sau pentru aspectele nereglementate de ea, legea stabilește moștenitorii. Ca regulă generală, copiii moștenesc în cote egale. În concurs cu aceștia, soțul supraviețuitor dobândește un drept de uzufruct viager pe viață, asupra locuinței comune și a mobilierului aferent, primind în plus din restul masei succesorale, o cotă echivalentă cu cea a unui copil. Rezerva succesorală legală a fost redusă, ca regulă generală, de la jumătate din cota legală de moștenire anterioară la o treime din aceasta. Aceste modificări au stabilit un nou echilibru între protecția soțului supraviețuitor și libertatea de dispoziție a defunctului.
Reglementarea masei succesorale vacanțe, rămase fără moștenitori prezintă o evoluție istorică deosebit de îndelungată. Dreptul monarhului medieval de a dobândi bunurile prin devoluțiune și instituția succesiunii actuale a autorităților publice se fundamenteaza pe principii juridice distincte, ambele reglementează situația în care nu există nicio altă persoană vocată la moștenire. În cazul succesiunilor deschise la data de 1 iulie 2023 sau ulterior acestei date, dacă nu există un alt moștenitor, imobilul situat pe teritoriul Ungariei și aparținând defunctului este moștenit de autoritatea administrației publice locale din localitatea în care se află imobilul. Dreptul succesoral al municipalității grevează inclusiv bunurile mobile aflate în perimetrul imobilului și care se aflau în proprietatea defunctului la momentul decesului. Dacă, în urma renunțării la moștenire, nu mai există niciun alt moștenitor sau dacă autoritatea locală îndreptățită la moștenire renunță la aceasta, statul devine moștenitor. Statul, în calitate de moștenitor legal, nu are dreptul de a renunța la moștenire. (Art. 7:74 din Codul civil; art. 64/A din legea de punere în aplicare a Codului civil.)
Evoluția dreptului succesoral maghiar a tranzitat astfel de la rigiditatea restricțiilor bazate pe legăturile de rudenie și pe stratificarea socială feudală către libertatea individuală de voință și egalitatea generală în fața legii. Cu toate acestea, ideile fundamentale istorice sunt recunoscute și astăzi: ocrotirea patrimonială a soțului supraviețuitor, garantarea rezervei succesorale în beneficiul rudelor apropiate, luarea în considerare a originii familiale a bunurilor și reglementarea masei succesorale vacante. Particularitatea distinctivă a sistemului actual constă tocmai în capacitatea de a armoniza aceste interese tradiționale cu atributele proprietății private intangibile și a relațiilor familiale moderne.
